Intr-un amurg de zi, Viteazul se adaposti de caldura innabusitoare la marginea cetatii.
e liniste, ciudata liniste ce-l face sa-si auda respiratia suieratoare ce pare mai putin apasatoare si fierbinte ca atmosfera care il inconjoara.
nici un fosnet de frunza, nici un tril de pasari, nici o adiere de vant...toate vietatile parca au intrat in pamant.
nu mai poate suporta momentul deoarece stie ca linistea aceasta e un semn rau-prevestitor.
mintea ii joaca feste: nu se poate concentra …gandul nu ii fuge decat la dorinta de a se termina odata inclestarea.
un ropot usor il trezeste din amorteala si intoarce incet privirea in directia sunetului amenintator ce se apropia in ritmul batailor inimii sale.
se ridica ...cauta in zare dusmanul. ii simti amenintarea in pasul apasat ce cadea ca un tunet zdrobind linistea apasatoare, ii vazu privirea incrancenata ce scruta zarea in cautarea lui, simti fosnetul armei ce brazda aerul fierbine
in departare se auzea un vuiet, cel al altor dusmani veniti sa infranga pe Viteaz ravnind laurii victoriei .
zambi...in sfarsit a venit momentul sa arate ca nu si-a pierdut lovitura taioasa si puternica. prin minte ii fulgera intr-o clipa batalia purtata cu un an in urma in care si-a castigat titlu de Viteaz.
Dar nu e timpul amintirilor, sclipirea armei dusmanului il trezeste la realitate si ataca. dusmanul se eschiveaza cu multa indemanare semn ca nu a uitat infrangerea suferita in trecut si cat ai clipi este in spatele Viteazului si il ataca miseleste profitand de atentia acestuia catre alti inamici.
Dar Viteazul nostru e prea puternic pentru dusmani care capituleaza si se recunosc infranti de propriile arme.
Linistea, de data asta cea care aduce pacea, se asterne din nou la poalele cetatii...
